La zece ani de la primul gest care a dat naștere Reuniunii Teatrelor Naționale Românești, o prezență se face simțită dincolo de cuvinte, dincolo de scenă, dincolo de timp. Nu e rostită, nu e afișată. Dar o auzi, o vezi, o recunoști.

Este o instalație multimedia care nu poartă un nume, dar poartă un om.

Un om care a fost la Chișinău de la început. A fost primul care a răspuns la chemare, a întins mâna și a susținut ideea turneelor bilaterale pe care le-a numit „Teatrul românesc București-Chișinău”. A fost Prospero și Shylock, vizionar și rănit, prezent și retras. Un om care a ținut teatrul între lumi – între București și Chișinău, între scena vie și scena memoriei. A susținut inițiativa de a organiza acest for teatral la Chișinău – Reuniunea Teatrelor Naționale Românești.

Această expoziție nu e o retrospectivă și nici un omagiu formal adus lui Ion Caramitru. Este o încercare de a păstra vibrația rămasă într-un spațiu după ce Actorul care l-a definit a plecat. Este despre ce rămâne după ce vocea se oprește, dar teatrul continuă să respire.

Imagini, fragmente sonore, lumini și tăceri se întâlnesc aici într-un eseu vizual despre absență ca formă de prezență. Veți recunoaște poate gestul, ecoul unui ton, silueta unei energii. Teatrul nu uită. El păstrează. În ritm, în praf, în scândură, în tăcerea de după replică. Această instalație este exact acolo: între replică și lumină. Între ce a fost și ce rămâne.