Cu toții o luăm razna. Diferența e că unii dintre noi nu se mai întorc.

Imaginează-ți că vrei să-ți miști degetul mare de la picior și nu poți. Te uiți la el. Știi că ar trebui să te gândești să-l miști, dar firul dintre tine și deget s-a rupt și nu mai e nimic de gândit. Acum imaginează-ți că degetul ăla poate fi orice. Un cuvânt. O ușă. Fiica ta.

Și aici nu cedează un creier. Cedează o persoană. Pentru că amintirile nu sunt ceva ce avem, sunt materialul din care suntem făcuți. Iar dacă nu mai ții minte nimic, întrebarea care rămâne nu e „ce-am uitat?”, ci „atunci eu cine mai sunt?”. Boala se moștenește. Copiii ei știu că s-ar putea să stea la rând. Așa că sub toate astea pulsează încă o întrebare: suntem arhitecții propriului destin sau doar niște prizonieri ai genelor noastre? Boala are un nume: Alzheimer. Un cuvânt de fișă medicală pentru ceva care se trăiește, de fapt, printre vase nespălate, glume vechi și uși pe care nu mai știi să le deschizi.

Și exact unde te-ai aștepta la lacrimi, familia asta râde. Nu din inconștiență, ci din supraviețuire. Când nu mai ai niciun control asupra a ce ți se întâmplă, umorul e singurul care-ți mai rămâne. Poate că asta ne ține împreună până la urmă. Nu amintirile. Nu certitudinile. Ci alegerea de a rămâne unii lângă alții atunci când tot restul începe să se destrame. Veniți. O luăm razna împreună. Cât încă ne mai aducem aminte unii de alții.

DISTRIBUȚIA:

Maria Anton, Ion Jitari, Lucia Popovici, Radu Canțîr, Irina Vacarciuc, Valeria Hangan, Ion Liulica, Vioara Câșlaru