Să ne bucurăm pentru chișinăuienii ce au șansa de a vedea jinduite montări din FNT( ediția 2025, dar și cea viitoare, 2026), în debutul toamnei; unul din aceste este chiar Richard al III-lea , spectacolul Galei inaugurale.
Operă fundamentală a teatrului european, Richard al III-lea de William Shakespeare, în traducerea melodioasă a lui Horia Gârbea și girat de Petru Hadârcă, ia în colimator patima asasină a Puterii absolute, a ambiției și imoralității în conjuncție cu propaganda politică. O frescă percutantă, pictată în filigran -decor și costume, Irina Gurin; mișcare Oleg Mardari; unvers sonor Valentin Lindo Strișcov, light design Andrei Fotescu, video Vlad Adajuc. În rol central, Anatol Durbală, anti-erou carismatic, construind magistral tiranul narcisiac și cinismul întruchipat. Să răsfoim împreună, siderați, un Îndreptar de prefăcătorie și manipulare;

Moroi și păpădii , Teatrul Național București, vine foarte puternic „în undă” cu ”La lilieci” de Marin Sorescu: o comedie inspirată din copilăria autorului, actor și regizor, întâmplată într-un sat oltenesc. Scena fierbe, animată de un limbaj popular spumos, de obiceiurile și mitologia locală. Textul a primit Premiul „Marin Sorescu” pentru Cartea de debut a anului 2022. Or, atunci când vine la vremea ei, la soroc, moartea e spectacol de carnaval, ca odinioară. Doar că la acest priveghi, frica de moroi e în prim plan și Gavril Pătru ne îndeamnă ”hai să râdem!”; în lumea satului, moartea nu e decât … continuarea vieții, râsul și jalea au loc la aceeași masă . Tragedia nu este anulată ci devine suportabilă prin comic.
Cabaretul cuvintelor, sau Vișniec la puterea a treia! Altfel spus, textul de Matei Vișniec, pus în scenă de Matei Vișniec, la Teatrul Municipal ce-i poartă cu onoare numele – „Matei Vișniec”, Suceava. O fabuloasă întâlnire a scriitorului-poet ce inventează lumea și regizorul ce caută – și găsește – forma scenică adecvată ideilor sale. Personajul principal e cuvântul: cuvântul se joacă, se travestește, dansează, se contrazice, își pierde sensul(capul?) și îl recuperează. Auto regia e , astfel, nu doar revenire la propriul text, ci confruntare provocatoare: autorul își privește cuvintele din sală, scena devine …câmp de luptă. Un incitant duel aforistic, sper să fiți de acord cu mine.
Lungul drum al zilei către noapte,
producție a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, text rescris capital de colegul și prietenul nostru Roman Doljansky după Eugene O’Neill, se potrivește dramatic vremilor ce ne trăiesc. Regizorul Timofei Kuliabin pune tranșant întrebarea capitală: cum vei petrece ultima ta noapte pe pământ, știind că a doua zi, de dimineață, vei fi eutanasiat ca un animal de companie, la propria dorință, cu aprobări oficiale și achitare prealabilă ? Edmund Tyrone, scriitor de real succes ( interpret, Nicu Mihoc), alege să-și petreacă ultima noapte la hotel, bântuit de amintirea celor pe care i-a iubit, copleșit de povara rănilor psihologice încă supurând. Am discutat cu Roman Doljansky, autorul adaptării ( astăzi, cu umbra războiului în spate, este criticul rătăcitor al Europei), despre actualitatea terifiantă a staționării între viață și moarte: suntem ceea ce iubim. Cum să iubim fără a ne răni unul pe celălalt?

Revizorul de Nikolai Gogol, regie: Slava Sambriș

Slava Sambriș pune în scenă, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți un „Revizor” în culmea impertinenței inconștiente, un obraznic că înfulecă, voluptos, toate praznice ce i se oferă, ca în poveste…nu e nici pe departe Inspectorul fiscal de odinioară, muzeal, mumificat. Din spectacol sar, ca arcurile dintr-o saltea rusească, sovietică, de cămin studențesc, mecanismele actuale ale corupției, ale carierismului și imposturii. Când toți încearcă să pară curați ca lacrima, fără leac de pufușor pe botic, modești, onești, această „străduință pentru imagine” îi face ridicoli. Nu râdem doar de birocrații ”uspeshnyie”, de funcționarii smerindu-se și bătând mătănii ca la Gogol … identificăm un sistem unde funcția produce frică, frica produce minciună, iar ambele generează injustiție, nedreptate și dezbinare.
Ceasu’ și cămașa miresii,
Al doilea spectacol propus de Gavril Pătru, vine năvalnic, haios, viu, șarmant. Spectatorul este „poftit la nuntă” conform datinilor – cu lăutari, sarmale, zaibăr, pupături, secrete de familie și, evident, cu suficiente personaje încât să înțelegem că cea mai complicată instituție din lume este… familia! La nunta oltenească, iubirea e mare, familia e și mai mare … Gura lumii …slobodă, – n-are pauză. Astfel, puțintică răbdare, până la dezbrăcatul miresei se pot întâmpla… cam multe.

Digul și alte povestiri
după proze de György Dragomán
Regie: Radu Afrim
Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Iași
Prozele lui György Dragomán sunt populate de copiii viețuind o lume absurdă, violentă, săracă, controlată de ideologia comunistă și de frică, un univers agresiv metamorfozat, dezamorsat în închipuire. Radu(bucurie) și Afrim(afirm) ilustrează și de această dată – la al11-lea proiect Afrimian cu trupa ieșeană, explicit, aceste teme: devenirea puiului de om sub un regim opresiv, paranoia socială, absurdul cotidian, fragilitatea memoriei și „rezistența prin imaginație”. Copilul observă ceea ce adulții nu mai sunt în stare( sau nu vor) să vadă. Copilul inventează pentru a putea supraviețui, prin urmare transformă grotescul în joc, la frontiera dintre lumi: între uscat și apă; între viață și moarte; uitare și memorie; real și imaginar.

Mașinăria Cehov
de Matei Vișniec
Regie: Petru Vutcărău
Teatrul de Stat „A.P. Cehov”, Chișinău
Prima „Mașinărie Cehov” era WOW, o descoperire. Spectacolul inițial a fost conceput în cadrul unei rezidențe finanțate de Ministerul Culturii din Franța și realizat de Teatrului „Eugène Ionesco” din Chișinău împreună cu compania franceză ”Les Oiseaux de Passage”. Cel de astăzi este o relectură, îmbogățită cu alte experiențe artistice. În 2002, Tandemul de durată Vișniec- Vutcărău descoperea, la patru mâni, cum poate fi teatralizat universul cehovian prin filtrul absurdului. Astăzi, după două decenii și mai bine , regizorul se întoarce la piesă, rememorând oarecum etapele. Spectacolul nu are nevoie să demonstreze că Vișniec poate fi „cehovian” sau că Cehov poate deveni absurd. Acestea sunt deja înscrise în istoria montării. Regizorul nu montează doar piesa lui Vișniec: își remontează, într-un fel, propriul parcurs teatral. Iar faptul că a fost prezentată de Teatrul „Cehov” în cadrul stagiunii pentru cei 90 de ani ai teatrului îi adaugă o altă stratificare simbolică: Cehov este nu doar personaj, ci amfitrionul, „stăpânul casei” unde se joacă spectacolul.

Uciderea lui Gonzago
de Nedyalko Iordanov, Regie: Petru Vutcărău
Teatrul Național „Eugène Ionesco
Petru Vutcărău a edificat, prin decenii, un teatru viu, militant, preocupat de libertatea expresiei și de relația dintre scenă și contemporaneitate. Piesa dată îi oferă materia ce-l interesează: de câtă libertate dispune artistul atunci când puterea îi dictează ce să joace? Actorul spune: „Eu joc un rol. Doar atât”. Ce se întâmplă dacă personajul revelează adevărul, iar spectacolul devine mărturie?
Iordanov a scris piesa pornind de la episodul Capcana de șoareci; însă pretextul shakespearian nu se confundă cu subiectul principal. Este o strategie înțeleaptă: Shakespeare rămâne în surdină, nu domină spectacolul. Petru Vutcărău a montat „Uciderea lui Gonzago” la Teatrul de Stat din Oradea, într-un alt context , cu altă trupă și altă scenografie. În 2026, celebrul «teatru în teatru» din Hamlet nu e doar poveste despre niște cabotini ambulanți. E o întrebare despre condiția actorului sub vremi, despre prețul dezvăluirii, vinovăție și neputința de a schimba destinul. În ultimă instanță, despre responsabilitatea teatrului în a spune ceea ce realitatea preferă să ascundă.

E grozav s-o iei razna!
regie Alex Bogdan,
Teatrul „Luceafărul”,

Alex Bogdan refuză cu obstinație accentele melodramatice, ne ia cu umor: râdem și, într-o fracțiune de secundă, ne dăm seama că râdem de ceva înspăimântător. Suntem în fața unei experiențe-limită ce nu transformă personajele în „cazuri”. Scenografia, lumina, muzica și video-ul nu sunt simple componente estetice. Ele participă la aceeași întrebare: cum arată o lumea când reperele ei devin instabile? Spațiul scenic e o hartă a memoriei. Și poate că, până la urmă, „a o lua razna” nu este cel mai înspăimântător lucru; de groază ar fi să rămânem perfect „întregi” uitând să ne vedem unii pe alții. Spectacolul are o excepțională miză etică: de fapt, nu investighează moartea memoriei, ci memoria iubirii: iubirea ca responsabilitate. Demnitatea nu dispare odată cu memoria. Poate dispărea recunoașterea, orientarea, autonomia, dar omul nu devine mai puțin om.

Spectacole diverse, colorate, rafinate, vesele și triste – aceiași calitate, extra. Vă așteptăm, cu siguranță veți găsi ceva pe gust, veți rezona cu personajele din scenă și cu spectatorii din stal.