Andrei Măjeri, regizor de teatru:

„LIVADA DE VIȘINI propune lectura unor vieți teatralizate, o lume aflată în crepuscul. Fantomă colectivă și teren al contradicțiilor, răscruce de drumuri și teritoriu al marginalilor, livada cehoviană e un ultim dans în fața dispariției.

La Teatrul de Stat Constanța am găsit locul ideal pentru a spune Livada noastră. Am imaginat un spațiu-capsulă, în care publicul e imersat în atmosfera casei. Aidoma unui dulap-casă, acest loc de tranzit e un spațiu-tăcere, un cosmos al complicității. L-am numit CASA CEHOV. El poartă mărci ale unor biserici, ale unor vapoare, ale unor trenuri; în fond, revelând morfologia permanent schimbătoare a „camerei copiilor.” Am adunat de-a lungul anilor mici revelații despre o potențială montare a acestui text capital: publicul pe patru părți, podelele-valiză, baloții actului al doilea, apariția atipică a protagonistei, clash-ul cultural dintre cei plecați și cei rămași etc.

Liubov Andreevna pătrunde aici ca o străină care se întoarce acasă, fiecare element declanșându-i dureroase amintiri. Camera copiilor e o cameră numai bună de murit în ea. În cotloanele acestei case care se va prăbuși, echilibrul familiei i se scurge printre degete. Cu un trecut zbuciumat și un viitor incert, ea se comportă ca o monarhă detronată, mofturoasă și bovarică. Jocul ei e mereu „printre lacrimi”. O regină nu poate renunța la a fi regină, chiar și când e în ruină absolută.

Totuși, postura de „personaj principal” nu e adjudecată, locul fiind ocupat de relația complexă, profundă și irezolvabilă dintre toți actanții. Conștiințele lor agitate de întrebări și revolte morale produc permanente seisme. Acești transfugi ai sorții par că își epuizează viețile vorbind. Urgența îi mână pe toți: a credinței, a întoarcerii, a statutului, a cumpărării livezii, a plății datoriei, a îndrăgostirii, a norocului, a parvenirii, a schimbării lumii, a iubirii, a somnului, a morții…

Lumile lor interioare sunt aduse și-ntoarse, ba față, ba pe dos, aici unde pereții suntem noi. Aici, nimic nu e mai puternic decât ce a fost salvat. Aici, poți arunca o ultimă privire spre trecut, zâmbind”.

Opinii și cronici:

Călin Ciobotari, în 7 Iași.ro:

…aș zice că am visat spectacolul lui Andrei Măjeri cu „Livada de vișini” de la Teatrul Constanța. Ceva eterat, volatil, inefabil, apoi, dintr-o dată, violent, brutal, lemnos, concret, și iar ca un fel de plutire cu tot felul de oameni pe care parcă îi știu și parcă nu-i știu, parcă reali, parcă nu, într-un spațiu parcă interior, parcă exterior, parcă dedesubt, parcă de deasupra… Fix ca într-un vis… Dar nu, n-a fost un vis, a fost Livada de vișini a unui regizor ce nu mai pleacă de la gândul clasic al reprezentării vișinilor/ livezii, obsesie a mai tuturor celor ce au montat piesa testamentară a lui Cehov, ci de la o temă a spațiului. Iar spațiul îl reduce la casă, casa unei ultime categorii (sociale și, poate, umane), o casă din care inclusiv publicul face parte, o casă ce ne devine un fascinant „acasă” afectiv pe parcursul orelor în care experimentăm din interior textul cehovian. Pentru că, mai mult decât a asista la un spectacol de teatru, avem constant impresia că asistăm la o stranie și caldă experiență imersivă. Măjeri însuși pare, ca regizor, un personaj insinuat în spațiu, relatând de la fața locului neobișnuitele întâmplări prin care trece o lume în agonie. Regia din interiorul textului, iată un subiect demn de meditație, fundamental diferit de eternele misanscene, exercițiu pe care, pe Cehov, l-am mai întâlnit până acum doar la Radu Afrim, în „Trei surori”. Nivelul de intimitate al montării e efectul prim al unei astfel de regii ce se insinuează, nu explicitează, ambiguizează, nu clarifică. Casa e acum mai importantă decât livada, ca și cum livada e una din acele diversiuni specific cehoviene de mutare a atenției de pe ceea ce e cu adevărat important. […] Decorul Oanei Micu e o aventură în sine. Îi cunoaștem mai întâi suprafețele, reliefurile lemnoase (dulapuri, sugestiile de parchet demodat), apoi îl descoperim în diferitele lui straturi de adâncime, cu structuri ce se detașează (cuburi-valiză), cu ascunzișuri ce ne surprind, vitrinizări ale unor exponate umane sau obiectuale, cu dinamici ce îl feresc de riscurile muzeificării scenei, cu o cromatică constant apăsătoare, difuză și atât de cehoviană în esența ei… Un decor scufundat pe care, treptat, ne pomenim că ni-l asumăm ca pe ceva familiar, personal. O fereastră ecranată indică un „afară” în care s-ar afla livada despre care ni se vorbește. Sugestie înșelătoare pentru că livada e și în interior, într-un by default al casei, organic încrustată în dulapuri centenare și, mai ales, în oameni-vișin, în destine-vișin… Atât de acută mi s-a părut în câteva rânduri livada aceasta interioară, încât, iar aceasta, clar, e o suprainterpretare asumată, publicul dispus împrejurul scenei ajunge să poarte în sine metafora livezii. Spectatori-vișini, parte dintr-o dramă ce ar trebui să îi îngrijoreze și pe ei…